O noapte furtunoasa

O noapte furtunoasă este o piesă de teatru de I.L. Caragiale care prezintă o noapte inițial banală dintr-o mahala din vechiul București ce devine furtunoasă din pricina unei confuzii ce declanșează situații comice și ridicole, evidențiind falsitatea și superficialitatea personajelor. Spectacolul explorează triunghiul amoros și suspiciunile lui Jupân Dumitrache, păstrând onoarea familistă a lui Jupân Titircă Inimă-Rea. Această producție este o reinterpretare a operei clasice, cu elemente de folclor ficțional și design de lumini, oferind o perspectivă tânără și expresivă asupra textului clasic. Am vrut să mă întâlnesc cu domnul Caragiale din ipostaza de regizor pentru că mi-a fost mereu foarte frică de el. Am picat în toate capcanele în care de-a lungul timpului au picat cei mai mulți. Inclusiv unii dintre contemporanii săi. L-am crezut, pe rând, ba un autor care „face mișto de români” (într-o epocă sastisită de miștouri), ba un autor care abordează satiric teme sociale și politice care își mai găsesc cu greu echivalența în contemporanul aglomerat de asemenea lucruri.

(…) Astfel că, împreună cu actorii, cu scenografa Maria Nicola, cu Cezar Antal (compozitorul excelentului folclor ficțional care punctează universul spectacolului) și cu designerul de lumini Lucian Moga am descoperit un Caragiale pe care-l știam mai puțin, dar pe care ne-am bucurat să-l întâlnim. Un Caragiale tânăr, cu ambiții de devenire și cu posibilități reale de expresie care la 26 de ani scrie (din interiorul unei culturi care de-abia făcea primii pași întru închegare) o piesă necesară și îndelung așteptată. Un tânăr, deci, care fără să știe încă avea să facă istorie și să devină statuie. (…)

…La nivelul percepției colective, am vrut să forțăm limitele legitime pe care spectatorul le are în receptarea universului unui spectacol. Astfel, ne-am propus să traducem scenic eclectismul mahalalei lui Caragiale printr-un eclectism estetic la nivelul costumelor și al decorului. O aglomerare care traversează istoria României de la clasic la contemporan și care funcționează până la urmă și ca metaforă a acestui fir roșu care este „spiritul românesc”. Spirit pe care Caragiale l-a surprins în operele sale și care, fiind esență, traversează epoci regăsindu-se atât în Bucureștiul dinaintea Războiului cel Mare, cât și în Bucureștiul aglomerat cu livratori Glovo al contemporaneității – dinaintea unui mare război (dacă-mi permiteți o previziune).

N-am încercat să-l reinventăm pe Caragiale. În niciun caz. Autorii mari nu au nevoie de asemenea eforturi. Dar am încercat să nu ne opunem ideii legitime că orice iterație a sa în alt timp decât în cel care a fost scris presupune măcar o încercare de a explora moduri în care mai poate fi el povestit spectatorului de azi – Andrei Huțuleac